Enghidu

I

Priveşte-ţi mâinile şi bucură-te, căci ele sunt absurde,
Şi picioarele priveşte-ţi-le, seara, drept cum stai,
atârnând spre lună.
Poate că sunt mult prea aproape ca să mă vezi,
dar şi aceasta e altceva decât nimic.
Mă voi face depărtare, ca să-ţi încap în ochi,
ori cuvânt, cu sunete de mărimea furnicii,
ca să-ţi încap în gură.
Pipăie-ţi urechea şi râzi şi miră-te că poţi pipăi.
Pe mine însumi mă dor, în scurta trecere.
Mi-am întins privirea şi ea a întâlnit un copac,
şi el a fost!
Umerii priveşte-mi-i, şi spune-ţi că sunt cei mai
puternici pe care i-ai văzut, după iarbă şi bivoli,
căci fără pricină sunt aşa.
Cu ei mut depărtarea, ca pe un sac de piele
la moara de vânt.

De-aceea când mă ard în străfundul ochilor
niciodată atinsele de mine lumini,
suava durere albastră-mi întind peste creştet,
să-mi ţină loc de cer.
Şi dacă mă dor pe mine însumi, cu râuri,
cu pietre, cu o dungă de mare,
atât cât să-mi fie toate un pat,
totdeauna neîncăpător gândului meu
în veşnica creştere, o, n-am să ştiu că şi tu
te dori pe tine asemeni, şi nu eu sunt acela
cu care vorbesc!

II

Ca sa fie ceva intre noi, altcineva – sau eu
insumi – am botezat ceea ce eu insumi facusem,
ranindu-ma,
mereu imputinandu-ma, mereu murind,
cu vorbe de buzele mele spuse.
Si pentru durerea cea mare, albastru i-am zis,
tot fara pricina, ori numai pentru ca asa mi-au
suras buzele.
Te-ntreb, oare tu, daca asemenea ai spus, surazand,
carei alte dureri ai spus astfel ?
Desigur, inaltimea pe care-am azvarlit-o din ochi,
ca pe o sulita fara intoarcere,
tu altcum ai mangaiat-o, pentru ca mainile tale,
gemene cu ale mele, sunt absurde, si-ar trebui
sa ne bucuram de aceste cuvinte trecand
de pe o gura pe alta ca un rau nevazut,
caci ele nu exista.
O, prietene, cum este albastrul tau ?

III

Joc de treceri, mai iuti, mai incete,
pentru ochiul meu odata cu mine creandu-i pe
arbori, pietrele si raul,
deasupra mai incetului meu trup
atarnandu-se de gand, asemenea caprelor, seara,
de funie.
Timpul, el singur peste tot, eu insumi,
si dupa aceea.

IV

Si cand toate se sterg, ca intr-o scoica marile,
nimic nemaifiind, decat in ochii celor
ce nu sunt, trecerea durerii in trecerile
timpului, o, prietene, asemenea fiind altcuiva,
eu nu voi mai fi, caci un lucru asemenea altuia
nu exista.
Ceea ce e unic el insusi se doare pe sine, masurand ca la toance,
in munti, trecerea timpului,
stiindu-se singur,
schimband cu jur-imprejurul lui nume de lucruri.

V

Ceea ce nu e fara de margini este,
pretutindenea calatoreste, pete mari intalnind
carora Timp le spun.
Ceea ce nu e pretutindenea este, picioarele
mi le soarbe pana la genunchi, coltul inimii
mi-l izbeste, pe gura imi danseaza.
Ceea ce nu e fara de Timp este, ca amintirea.
E asemenea vazului mainilor, asemenea
auzului ochilor.

VI

Eu mor cu fiecare lucru pe care il ating,
stelele rotitoare ale cerului, cu privirea;
fiecare umbra pe care o arunc peste nisip,
sufletul mai putin mi-l ramane, gandul
mai lung mi-l intinde; fiecare lucru
il privesc cum as privi moartea, rareori
uit aceasta, si-atunci, din nimic fac dansuri
si cantece, imputinandu-ma si smulgandu-mi
bataia tamplelor, ca sa fac din ea coroane de mirt.

VII

Iesi din cort, prietene, sa stam fata in fata,
privindu-ne, sa tacem impreuna, mereu intrebandu-ne
in sine celalalt daca e,
si cum pe sine insusi se simte.
Joc de-a rostogolul, cu pietrele,
de undeva starnite, spre altundeva.

[Nichita Stănescu]